Instalarea sistemului linux

Se introduce primul CD al distribuţiei Linux în unitatea CD-ROM şi se reporneşte sistemul (pentru aceasta, mai întâi trebuie activată în BIOS-ul sistemului opţiunea de bootare de pe CD-ROM), în cazul în care programul de instalare nu porneşte automat, trebuie mai întâi creată o disketă de boot. Dacă sistemul are instalat un sistem MS-DOS/Windows, instalarea poate fi pornită şi direct de pe CD-ROM, fără a mai fi necesară şi disketă de boot.
Pe un sistem nu trebuie să ruleze doar Linux, putând rula şi sistemul de operare deja existent în sistem (cum ar fi Windows), dacă dimensiunea hard-disk-ului permite acest lucru. Pentru a diviza discul, poate fi folosit utilitarul FIPS (localizat ca D:\DOSUTILS\FIPS.EXE) sau PQMagic. Pentru aceasta, trebuie mai întâi defragmentat discul cu ajutorul comenzii MS-DOS DEFRAG:

| > D:\DOSUTILS\DEFRAG C:

Se lansează apoi comanda:
> D:\DOSUTILS\FIPS
Old Partition Cylinder New Partition
2048 698 1024

Vechea pârtie (Old Partition) reprezintă partiţia veche Windows, iar New Partition semnifică partiţia nouă Linux. Cu ajutorul tastelor săgeţi se modifică aceste două valori până la dimensiunile dorite.

După activarea partiţiilor, calculatorul va trebui repornit.

Crearea disketei de boot

Pentru crearea disketei de boot din cadrul sistemului MS-DOS/Windows, se lansează comanda (presupunând că unitatea CD-ROM este D :):
|> D:\DOSUTILS\RAWRITE D:\IMAGES\BOOT.IMG
Pentru crearea disketei de boot din cadrul unui sistem compatibil UNIX, se lansează comanda (presupunând că dispozitivul asociat unităţii CD-ROM este
/dev/cdrom, iar cel asociat unităţii floppy este /dev/fdo, şi că directorul /mnt/cdrom există):

# mount /dev/cdrom /mnt/cdrom # dd if=/mnt/cdrom/images/boot.img of=/dev/fdO # umount /dev/cdrom
Stabilirea metodei de instalare
Sunt disponibile următoarele metode de instalare:
CD-ROM - în cazul în care programul de instalare porneşte automat, nu este necesară folo¬sirea disketei de boot. în caz contrar, se utilizează imaginea boot. img (cdrom. img în Mandrake) sau pcmcia. img dacă instalarea se face de pe un dispozitiv PCMCIA (o magistrală specifică calculatoarelor portabile, la care se pot lega diverse echipa¬mente externe, de exemplu unităţi CD-ROM) pe un calculator portabil.
Hard-disk - în prealabil, CD-urile din care este formată distribuţia trebuie copiate pe o partiţie Linux sau Windows existentă. Este necesară o disketă de boot, utilizând imaginea boot.img (hd.img în Mandrake) sau pcmcia.img pentru dispozitive PCMCIA pe calculatoare portabile.
NFS - Se utilizează dacă instalarea se efectuează de pe un alt calculator care exportă conţinutul distribuţiei prin NFS (Network File System). Este necesară o disketă de boot cu suport pentru reţea, utilizând imaginea bootnet.img (network.img în Mandrake) sau pcmcia. img.
FTP - Se utilizează dacă instalarea se efectuează de pe un server FTP (File Transfer Protocol). Este necesară o disketă de boot cu suport pentru reţea, utilizând ima¬ginea bootnet. img (network. img în Mandrake) sau pcmcia . img.
HTTP - Se foloseşte în cazul în care instalarea se face de pe un server HTTP (Web). Este necesară şi o disketă de boot cu suport pentru reţea, conţinând imaginea
bootnet. img (network. img în Mandrake) sau pcmcia . img.
Menţionăm că pentru instalările prin reţea poate fi necesară o a doua disketă, conţinând drivere pentru diverse plăci de reţea. Imaginea în discuţie este
drvnet. img (other . img în Mandrake).

Pornirea instalării din MS-DOS/Windows
Se lansează următoarele comenzi (presupunând că unitatea CD-ROM este D: ):
> CD D:\DOSUTILS
> AUTOBOOT (în Red Hat)
> AUTORUN (în Mandrake)
Stabilirea tipului de instalare în distribu ţia Red Hat
Workstation (staţie de lucru)
Instalarea de tip workstation este ideală pentru utilizatorii noi de Linux. Se foloseşte atunci când sistemul se află acasă sau la serviciu. Include programe de tip office (redactare de texte, calcul tabelar etc.), programe pentru acces la Internet (navigare, citirea corespondenţei etc.), programe multimedia ş.a.m.d. Necesită minim 1,5 GB spaţiu disponibil.

Server

Acest tip de instalare cuprinde programe care oferă servicii Internet (Web, FTP, poştă electronică etc.), precum şi alte servicii de reţea (NFS, SMB etc.). Necesită minim l GB spaţiu disponibil.

Laptop (calculator portabil)

Se foloseşte pe calculatoare portabile, fiind asemănătoare cu \vorkstation, incluzând în plus suport pentru gestionarea bateriilor şi dispozitivelor mobile. Necesită minim 1,5 GB spaţiu disponibil.

Custom (personalizat)

Instalarea de tip custom este potrivită utilizatorilor obişnuiţi cu sistemul Linux şi oferă cea mai mare flexibilitate posibilă. Necesită minim 350 MB spaţiu disponibil pentru o instalare minimală şi minim 3,5 GB dacă sunt selectate toate pachetele. Pentru sisteme dedicate (router, server DNS etc.) se poate realiza instalarea cu doar 100 MB spaţiu disponibil.

Stabilirea tipului de instalare în distribuţia Mandrake

Distribuţia Mandrake oferă doar instalări de tip Workstation şi Server. De asemenea, există două posibilităţi majore pentru instalare:
- Recommended, în care pachetele care vor fi instalate sunt selectate în mod automat de către sistem;
-Expert, care permite modificarea pachetelor ce vor fi instalate.

De menţionat că instalările de tip Workstation, Server şi Laptop şterg toate partiţiile existente şi creează automat partiţiile necesare, în funcţie de capacitatea discului fix pe care se face instalarea.
Spaţiul pe disc ocupat de sistemul Linux trebuie să fie separat de spaţiul ocupat de alte sisteme de operare instalate în sistem. Cel puţin două partiţii (o partiţie principală, /, şi swap) sunt necesare pentru instalarea sistemului.

începerea instalării

După bootare trebuie să apară un ecran conţinând în partea inferioară promptul boot:. Ecranul conţine informaţii despre diverse opţiuni de pornire. După apariţia acestui prompt, programul de instalare va porni automat după un minut, dacă nu este apăsată nici o tastă. Apăsarea tastei ENTER va porni imediat instalarea într-un mediu grafic uşor de utilizat. Dacă nu se doreşte pornirea mediului grafic (de exemplu, dacă placa video are performanţe slabe), se tastează comanda:
| boot: text
pentru a porni programul de instalare în mod text.
1. Selectarea limbii
Se selectează limba ce va fi utilizată atât în timpul instalării, cât şi implicit după instalare, Selecţia făcută aici va influenţa şi zona de timp. Sunt disponibile o multitudine de limbi, dintre care şi limba română.

Configurarea tastaturii

2. Se selectează:
• modelul de tastatură (101 taste, Microsoft Natural Keyboard etc.). Poate fi
utilizat modelul Generic, dacă nici una dintre opţiunile din listă nu se
potriveşte cu tastatura în cauză;
• schema tastaturii (German, U.S. English etc.).
3. Configurarea mouse-ului
Se selectează:
• tipul mouse-ului (Generic, Mouse Systems etc.);
• dacă este un mouse serial, portul la care este conectat;
• în cazul în care mouse-ul are două butoane, dacă se doreşte emularea de trei
butoane prin apăsarea celor două.

4. Opţiunile de instalare
Se stabileşte dacă se efectuează o instalare completă sau un upgrade (instalarea unei versiuni mai noi a distribuţiei). In cazul instalării complete, se stabileşte tipul instalării: Workstation, Server, Laptop sau Custom.

5. Partiţionarea discului

Există trei opţiuni de partiţionare:
• partiţionare automată: programul de instalare va genera automat partiţiile în
funcţie de tipul de instalare ales. Partiţiile rezultate pot fi modificate apoi în
funcţie de necesităţi;
• partiţionare manuală cu ajutorul uneltei Disk Druid, un program dotat cu o
interfaţă grafică simplă dar puternică, uşor de folosit;
• partiţionare manuală cu ajutorul programului clasic fdisk, care are o interfaţă
tip linie de comandă, în mod text.
Partiţionarea automată
Programul de partiţionare automată oferă utilizatorului posibilitatea de a controla modul de tratare a partiţiilor deja existente pe disc, prin intermediul a trei opţiuni:
• ştergerea partiţiilor Linux existente;
• ştergerea tuturor partiţiilor existente;
• păstrarea partiţiilor existente şi utilizarea spaţiului liber.
Din lista de discuri fixe aflate în sistem trebuie selectate discurile pe care va fi efectuată instalarea.
Dacă opţiunea Review este activată, instalarea va continua cu programul Disk Druid, permiţând modificarea partiţiilor create automat.

Fiecare disc fix din sistem poate fi editat separat. Acţiunile se efectuează prin intermediul a cinci butoane:
• New - pentru crearea unei noi partiţii. Dialogul care apare conţine următoarele câmpuri:
o Mount Point - directorul în care va fi montat conţinutul noii partiţii
(de exemplu, pentru partiţia de root, /); o Filesystem Type - tipul partiţiei (de exemplu, ext2 sau ext3 pentru o
partiţie Linux);
o Size - dimensiunea partiţiei în MB;
o Additional Size Options - dacă partiţia va avea dimensiunea fixă
menţionată în câmpul precedent, dacă se doreşte ca partiţia să umple
tot spaţiul liber mai puţin o dimensiune menţionată sau dacă se doreşte
ca partiţia să umple tot spaţiul disponibil;
o Force to be a primary partition - dacă se doreşte ca partiţia să fie
primară;
o Check for bad blocks - dacă se doreşte verificarea existenţei de sectoare defecte pe respectiva partiţie;

• Edit - pentru editarea proprietăţilor unei partiţii deja create;
• Delete - pentru ştergerea unei partiţii deja create;
• Reset- pentru renunţarea la modificările făcute asupra partiţiilor;
• Make RAID - pentru crearea de partiţii RAID.

Partiţionarea discului folosind programul fdisk

Comenzile uzuale sunt: a setează/anulează opţiunea de bootare a unei partiţii (avertizăm că doar o
singură partiţie trebuie să aibă setată această opţiune; în caz contrar, este
impredictibilă partiţia de pe care va porni sistemul) d şterge o partiţie
/ listează tipurile de partiţii cunoscute m afişează toate comenzi \Qfdisk n adaugă o nouă partiţie p afişează tabela de partiţii q părăseşte fdisk fără a salva modificările făcute / modifică tipul unei partiţii w scrie tabela pe disc şi
lată un exemplu de lansare a comenzii «:
Command (m for help) : n
First cylinder (2837-3649, default 2837) :
Using default value 2837
Last cylinder or +size or +sizeM or -fsizeK (2837-3649, default
3649) :
Using default value 3649
După cum se observă, este solicitat numărul cilindrului de la care va începe partiţia, precum şi numărul cilindrului la care se va sfârşi partiţia, în locul acestuia din urmă poate fi specificată începând cu + mărimea partiţiei în octeţi, sau în kilo-octeţi adăugând K, sau în mega-octeţi adăugând M (de exemplu, +SOOM desemnează o partiţie de 500 megabytes).

Tipuri de partiţii

Principalele tipuri de sisteme de fişiere ce pot fi create sunt:
• ext2 - sistemul clasic de fişiere din Linux, compatibil cu standardele UNIX;
• ext3 - un sistem nou de fişiere, bazat pe ext2, cu suport pentru jurnalizare
(avantajul principal al jurnalizării este siguranţa sporită a datelor şi timpul
redus de restaurare după o cădere a sistemului);
• reiserfs - un sistem nou de fişiere, cu suport pentru jurnalizare, având în
multe condiţii performanţe superioare ex(2 sau ext3, datorită arhitecturii
interne arborescente;
• jfs-\m sistem nou de fişiere, cu suport pentru jurnalizare;
• swap - partiţia pentru memoria virtuală;
• vfat - sistemul de fişiere Windows.
Recomandări privind crearea partiţiilor
Recomandăm crearea cel puţin a următoarelor partiţii:
• o partiţie de swap, pentru a crea memorie virtuală (informaţiile sunt scrise în
memoria virtuală atunci când nu există memorie fizică disponibilă). Partiţia
de swap trebuie să fie de cel puţin 32 MB şi cel mult 2 GB, valoarea ideală
fiind valoarea memoriei RAM existente în sistem;
• o partiţie /boot care va conţine nucleul Linux şi celelalte fişiere utilizate în
timpul bootării. Dimensiunea ideală a acestei partiţii este de 16-32 MB;
• partiţia de root, acolo unde se va afla /, directorul-rădăcină al sistemului, şi
care va conţine toate fişierele din sistem.
în cazul în care calculatorul va fi server Linux, recomandăm crearea a trei partiţii suplimentare:
• o partiţie /usr, care va conţine fişierele sistemului de operare, de mărime cel
puţin egală cu dimensiunea preconizată a instalării plus circa 100 MB (de
exemplu, l ,4 GB);
• o partiţie /var, care va conţine fişierele variabile ale sistemului, preferabil
de cel puţin 256 MB;
• o partiţie /home, care va conţine fişierele utilizatorilor, de preferinţă de cel
puţin 512 MB.

Instalarea încărcătorului de boot

Pentru a putea porni sistemul Linux, este nevoie de un încărcător de boot (boot loader). De asemenea, acest încărcător poate porni şi alte sisteme de operare care sunt instalate pe disc. Sunt disponibile trei opţiuni:
• programul GRUB (GRand Unified Boot loader), pe care îl recomandăm
datorită facilităţilor oferite şi performanţelor sale;
• programul LILO (Linux LOader);
• nici un încărcător de boot, caz în care utilizatorul trebuie să se asigure că
poate porni sistemul Linux într-un alt mod (de exemplu, cu o disketă de
boot).
încărcătorul de boot poate fi instalat în:
• Maşter Boot Record (MBR), sectorul de boot care este încărcat automat de
BIOS-ul calculatorului - este opţiunea recomandată (exceptând situaţia în
care pe disc este instalat şi sistemul OS/2);
• primul sector al partiţiei de root.

De asemenea, aici pot fi stabilite şi celelalte sisteme de operare care vor fi pornite de încărcătorul de boot.

7. Parola de pornire

Dacă a fost instalat un încărcător de boot, poate fi definită o parolă pentru a proteja sistemul. Aceasta va fi solicitată utilizatorului la pornire, dacă încearcă să apeleze nucleul folosind parametri. Parola de pornire oferă protecţie faţă de atacurile de la consolă.

8. Configurarea legăturii de reţea

Dacă instalarea a fost pornită cu suport pentru-reţea, fiecare placă de reţea aflată în calculator trebuie configurată astfel:
• dacă configurarea adresei IP se face prin DHCP (Dynamic Host
Configuration Protocol);
• dacă interfaţa de reţea va fi activată la pornire;
• adresa IP;
• masca de reţea;
• adresa de reţea;
• adresa de broadcast;
• numele maşinii;
• adresa gateway-u\u\;
• adresa DNS-ului primar, secundar şi ternar.

9. Configurarea firewall-ulm

Unfirewall este un filtru de protecţie care determină ce resurse ale sistemului pot fi accesate din afara acestuia. Programul de instalare poate configura automat firewall-u\.
Există trei niveluri de securitate:
• înalt (ffigh), caz în care sistemul nu va accepta alte tipuri de conexiuni decât
cele definite. Implicit, vor fi acceptate doar următoarele tipuri de conexiuni:
o cereri DNS;
o DHCP.
Dacă sistemul este conectat la Internet, însă nu oferă servicii către exterior, aceasta este cea mai sigură opţiune;
• Mediu (Medium), caz în care sistemul nu va accepta decât anumite tipuri de
conexiuni. Implicit, următoarele tipuri de conexiuni nu vor fi permise:
o pe porturi mai mici decât 1023 - porturile rezervate standard, utilizate de majoritatea serviciilor, cum ar fi FTP, SSH, telnet, HTTP;
o serverul NFS;
o sistemul de ferestre X Windows;
o serverul xfs;
• F&râfîrewall (Nofirewall).
Alegând opţiunea Customize, pot fi adăugate dispozitive considerate sigure sau poate fi acordat accesul la servicii adiţionale. Selectând oricare dintre dispozitive, va fi permis accesul dinspre dispozitivele respective către sistem - cu alte cuvinte, respectivul dispozitiv va fi exclus din regulile stabilite defirewall. Spre exemplu, poate fi permis accesul fără restricţii în cadrul reţelei locale, prin placa de reţea ethO, iar conexiunea dial-up la Internet,pppO, să fie supusă filtrării.
Dintre serviciile din cadrul Allow Incoming pot fi selectate acelea la care va fi permis accesul:
• DHCP - serviciul pentru configurarea automată a adresei IP;
• SSH - serviciul pentru conectarea şi execuţia de comenzi pe o maşină aflată
la distanţă, utilizând un protocol sigur pentru criptarea datelor;
• telnet - serviciul pentru conectarea la o maşină aflată la distanţă, fără
criptare şi cu securitate redusă;
• WWW (HTTP) - serviciul pentru accesarea paginilor Web;
• Mail (SMTP) - serviciul pentru trimiterea de mesaje;
• FTP - serviciul de transfer de fişiere;
• alte porturi, pentru a permite şi accesul la alte porturi, sub forma
port: protocol - de exemplu, pop3: tcp sau 6667 :udp.

10. Selectarea limbii

Se selectează atât limba implicită, cât şi limbajele adiţionale care vor fi instalate.

11. Configurarea timpului

Se selectează zona de timp (fusul orar) în care se află sistemul.

12. Configurarea utilizatorilor

Utilizatorul root posedă drepturi totale asupra sistemului. Acest utilizator trebuie folosit în mod normal doar pentru a instala/dezinstala pachete şi pentru administrarea sistemului. Se recomandă crearea unuia sau mai multor utilizatori obişnuiţi pentru utilizarea calculatorului, chiar dacă acesta este folosit acasă, deoarece o comandă greşită tastată ca root poate cauza deteriorarea sistemului sau chiar pierderea totală a datelor şi aplicaţiilor stocate.
Este obligatorie stabilirea unei parole pentru utilizatorul root. Parola trebuie să aibă minim şase caractere lungime şi nu poate conţine cuvinte aflate în dicţioriar.
In cadrul acestei etape pot fi creaţi şi utilizatorii sistemului.

13. Configurarea autentificării în sistem

în cazul în care maşina va fi legată în reţea, este important ca accesul la sistem să fie posibil pe baza unui sistem de autentificare sigur. Sunt disponibile următoarele opţiuni:
• Activarea/dezactivarea parolelor MD5, care permite utilizarea de parole de
până la 256 de caractere lungime, în loc de lungimea standard de maxim
8 caractere. Implicit, această opţiune este activată.
• Activarea/dezactivarea parolelor de tip shadow, care oferă o metodă sigură
de memorare a parolelor. Parolele sunt memorate în fişierul /etc/shadow,
care nu poate fi accesat de către utilizatori. Implicit, această opţiune este
activată.
• Activarea NIS (Network Information Service), care permite definirea unui
grup de calculatoare legate într-un domeniu NIS comun, partajând un singur
fişier de parole şi grupuri. Cuprinde următoarele opţiuni:
o domeniul NIS, specificând numele domeniului din care face parte
maşina; o dacă se doreşte transmiterea unui mesaj către reţeaua locală pentru
găsirea unui server NIS; o serverul NIS, conţinând numele serverului NIS.
• Activarea LDAP (Lightweight Directory Access Protocol), care permite
utilizarea protocolului LDAP pentru anumite operaţiuni de autentificare.
Cuprinde următoarele opţiuni:
o serverul LDAP, conţinând adresa IP a serverului care rulează
protocolul LDAP; o dacă se doreşte căutarea informaţiilor despre utilizatori după numele
lor distinctiv (DN); o dacă se doreşte utilizarea TLS (Transport Layer Security), ceea ce va
determina ca numele şi parolele utilizatorilor să fie criptate în
momentul transmiterii către serverul LDAP.
• Activarea Kerberos, un sistem sigur ce oferă autentificare în reţea. Cuprinde
trei opţiuni:
o Realm - permite accesarea unei reţele ce utilizează Kerberos, compusă din unul sau câteva servere (numite şi KDC-uri) şi un număr relativ mare de clienţi;
o KDC - permite accesul la K.DC (Key Distribution Center), o maşină care emite tichete Kerberos;
o Admin Center - permite accesul la un server ce rulează kadmind.
• Activarea autentificării SMB, care permite utilizarea unui server SMB (de
exemplu, o maşină Windows NT) pentru autentificarea utilizatorilor. Trebuie
introduse două informaţii:
o numele serverului SMB;
o numele workgroup-u\u\ SMB.

14. Selectarea grupurilor de pachete

Pot fi selectate grupurile de pachete (aplicaţii) care se doresc a fi instalate. Dacă se doreşte şi selectarea individuală a pachetelor din cadrul grupurilor, trebuie activată opţiunea Select individual packages. In orice moment poate fi verificată dimensiunea instalării.

Lista de pachete poate fi afişată fie grupată după tipul acestora, fie în ordine alfabetică, în partea de jos a ecranului este prezentată descrierea pachetului pe care se află cursorul.
După selectarea pachetelor, programul de instalare verifică dependenţele dintre pachete (anumite aplicaţii necesită şi alte aplicaţii pentru a funcţiona corect).

15. Configurarea plăcii video

în general, programul de instalare poate determina singur tipul plăcii video din sistem, în cazul în care această detectare a eşuat, din lista de plăci video cunoscute poate fi aleasă placa în cauză. De asemenea, poate fi specificată dimensiunea memoriei video.

16. Instalarea pachetelor

Durata instalării pachetelor derjinde atât de numărul de pachete selectate, cât şi de performanţele calculatorului, în timpul instalării sunt afişate informaţii despre pachetul în curs de instalare, precum şi despre evoluţia instalării.
Procesul de instalare a pachetelor creează un jurnal cu acţiunile întreprinse, în
/tmp/install.log

17. Crearea disketei de boot

Este recomandată crearea unei diskete de boot, utilă în cazul în care ar putea apărea probleme la pornirea sistemului Linux. Se utilizează o disketă goală, formatată în prealabil, care nu trebuie să fie defectă. Această disketă nu va fi formatată FĂT (MS-DOS) şi deci nu va putea fi utilizată în alt sistem de operare.

18. Configurarea sistemului de ferestre X Window

Configurarea monitorului
Programul de instalare va încerca să determine tipul monitorului. Dacă detectarea eşuează, trebuie selectat monitorul din lista de tipuri cunoscute.
Sistemul va testa configuraţia aleasă, în cazul în care testul nu se încheie în câteva secunde, acesta poate fi încheiat utilizând combinaţia de taste ctri+Ait+
Backspace.
Personalizarea sistemului X Window
Se selectează adâncimea culorii (de exemplu High Color - 16 bit, True Color -32 bit etc.), rezoluţia ecranului (spre exemplu, 800*600, 1024*768 etc.), mediul desktop (KDE sau GNOME) şi dacă sistemul va porni direct în mod grafic sau în mod text.

19. Instalarea este încheiată

Programul de instalare va cere confirmare pentru repornirea sistemului, înainte de aceasta, eventuala disketă aflată în unitatea floppy trebuie scoasă, CD-ul din unitatea CD-ROM fiind scos automat.

Upgradarea sistemului

Upgradarea sistemului reprezintă instalarea unor versiuni mai noi ale programelor deja instalate în sistem, precum şi instalarea unei versiuni mai recente a nucleului Linux. Datorită dependenţelor dintre pachete, este posibil să fie necesară instalarea şi altor pachete decât cele existente.
Procesul de upgradare creează un jurnal cu acţiunile întreprinse, în /tmp/upgrade.iog. De asemenea, fişierele de configurare la care s-a schimbat formatul vor fi salvate cu extensia .rpmsave. Fişierele noi de configurare vor trebui editate după upgradare de către administratorul sistemului.
Procedurile sunt aceleaşi ca Ia instalare, până la specificarea opţiunilor de instalare.

1. Opţiunile de instalare
Trebuie selectată opţiunea Upgrade Existing System. Programul de instalare va detecta automat partiţia pe care este instalat sistemul existent. Se poate opta pentru păstrarea sistemului de fişiere ext2 sau se poate migra pe ext3.
2. Personalizarea upgrade-ului
Lista de pachete poate fi modificată sau upgrade-ul se poate face automat.
3. Instalarea încărcătorului de boot
4. Parola de pornire
5. Selectarea pachetelor ce urmează a fi upgradate
6. Upgradarea pachetelor
7. Upgrade-ul este încheiat
Procedurile sunt aceleaşi ca la instalare.

3. Gestionarea pachetelor software

Un pachet reprezintă ansamblul de fişiere necesare pentru funcţionarea unui anumit program sau grup de programe. Pachetul este constituit în general din unul sau mai multe executabile, fişiere de configurare, documentaţii etc. între unele pachete pot exista relaţii de dependenţă, în sensul că un pachet poate depinde de instalarea în prealabil a altor pachete. Sistemul de gestiune a pachetelor administrează în mod transparent o bază de date internă, care conţine toate informaţiile necesare.
RPM (Red Hat Package Manager) este un sistem de împachetare creat de Red Hat Software Inc. şi care este utilizat şi de alte distribuţii Linux, cum ar fi Mandrake, SuSE şi Caldera.
Sistemul RPM permite operarea uşoară a pachetelor: instalare, dezinstalare, upgrade etc. Aceste trei operaţiuni trebuie efectuate din utilizatorul root, deoarece ele conduc la modificarea bazelor de date RPM.
Pachetele RPM au în general nume de fişier de genul dcc++-3.4.9-I.i386.rpm. Numele fişierului include denumirea pachetului (doc++), versiunea (3.4.9), numărul de lansare (i) şi arhitectura (1386, adică Intel minim 386).

Instalarea pachetelor

Instalarea unui pachet se realizează prin comanda:
| i rpm -i doc++-3.4.9-1.1386.rpm Uneori pot apărea şi erori:
Pachetul este deja instalat
| package doc++-3.4.9-1 is already installed
Dacă se doreşte oricum instalarea pachetului (de exemplu, dacă au fost şterse fişiere conţinute în pachet), pentru ca RPM să ignore eroarea, se foloseşte parametrul -replacepkgs.
Fişiere care intră în conflict
| /usr/bin/docify conflicts with file from doc++-3.4.8-2

Pachetul conţine un fişier care este deja instalat dintr-un alt pachet sau dintr-o versiune mai veche a pachetului.
Dacă se doreşte totuşi instalarea pachetului, trebuie folosit parametrul --replacefiIes.

Dependenţe nerezolvate
Pentru a funcţiona corect, pachetul are nevoie ca alt pachet să fie instalat mai întâi.
l failed dependencies:
flex is needed by doc++-3.4.9-1
Pachetele necesare trebuie instalate pentru a rezolva dependenţele. Dacă totuşi se doreşte instalarea pachetului (care, astfel, se poate să nu funcţioneze corect), se utilizează parametrul -nodeps.

Dezinstalarea pachetelor

| # rpm -e doc++
în cazul în care un pachet depinde de acest pachet, RPM va genera o eroare de dependenţă:
I
removing these packages would break dependencies: doc++ is needed by foo-1.0-1
De asemenea, poate fi folosit parametrul --nodeps, ceea ce nu este însă recomandat.

Upgradarea pachetelor

Upgradarea unui pachet semnifică instalarea unei versiuni mai noi a acestuia, acţiune care poate fi necesară dacă noul pachet include corecţii de bug-uri (erori în cadrul programelor) sau conţine noi facilităţi care sunt necesare. Datorită dependenţelor dintre pachete, este posibil să fie necesară instalarea şi altor pachete decât cele existente.
| tt rpm -U doc++-3.4.8-l.i386.rpm
Pachetul existent în sistem va fi mai întâi dezinstalat, apoi noul pachet va fi instalat, în mod automat. Deoarece RPM realizează un upgrade inteligent al pachetelor conţinând fişiere de configurare, poate fi afişat un mesaj de genul:

| saving /etc/doc++.conf as /etc/doc++.conf.rpmsave
Acest mesaj înseamnă că este posibil ca vechiul fişier de configurare să nu fie complet compatibil cu noul fişier de configurare. Administratorul va trebui să analizeze manual diferenţele dintre cele două fişiere şi să le rezolve.
Dacă pachetul este mai vechi decât cel instalat, va fi generată o eroare:
| package doc+H-3.4.9-1 (which is newer) is already installed Pentru a face totuşi upgradarea, se foloseşte parametrul -oidpackage.
3.4. Extragerea informaţiilor despre pachete
Pentru afişarea versiunii şi numărului lansării al pachetului instalat doc++:
rpm -q doc++ doc++-3.4.9-l
Opţiuni ce pot fi utilizate împreună cu -q:
-a - listează toate pachetele instalate;
•ffişier - afişează pachetul care conţinea/f ier,
-i - afişează toate informaţiile despre pachet: numele, descrierea, versiunea,
numărul lansării, mărimea, data împachetării, data instalării, numele
creatorului;
-/- afişează lista fişierelor conţinute de pachet; -provides - afişează capabilităţile pe care le oferă pachetul; -R - afişează capabilităţile de care depinde pachetul.
Mai multe detalii se pot obţine folosind comanda man rpm.

3.5. Verificarea pachetelor

Operaţiunea de verificare compară informaţiile despre fişierele instalate cu informaţiile din baza de date. Sunt verificate mărimea, suma de control MD5, permisiunile, tipul, proprietarul şi grupul. Pentru a verifica un pachet:
|# rpm -V doc++

Pentru a verifica toate pachetele instalate: | # rpm -Va
Pentru a verifica un pachet comparativ cu un fişier RPM:
| # rpm -Vp doc++-3.4.9-1.1386.rpm
Dacă există diferenţe, se va afişa un şir de caractere format din opt caractere şi numele fişierului. Fiecare caracter reprezintă rezultatul comparaţiei unui atribut. Un punct (.) înseamnă că testul a fost trecut cu succes. Sunt posibile următoarele atribute:
• 5 suma de control MD5
• S mărimea fişierului
• Z, legătură simbolică
• Tdata modificării fişierului
• D dispozitiv
• U utilizatorul
• G grupul
• M permisiunile şi tipul fişierului
• ? fişierul nu poate fi citit.

Există şi posibilitatea de a verifica semnătura GPG a unui pachet pentru a-i certifica integritatea şi originea:
| rpm --checksig doc-r + -3 . 4 . 9-1.1386 . rpm

3.6. Interfeţe grafice pentru sistemul RPM

Cea mai cunoscută interfaţă grafică pentru manipularea sistemului RPM este GnomeRPM. Acest program se lansează fie din mediu grafic cu meniul Programs :: System :: GnoRPM, fie de la promptul sistemului, cu gnorpm &:.
în distribuţia Mandrake, interfaţa grafică pentru manipularea pachetelor RPM este Kpackage şi se lansează din meniul Configuration :: Packaging :: Package manager sau din linia de comandă, cu kpackage &.
Pe lângă operaţiunile obişnuite cu pachetele RPM, aceste programe au posibilitatea căutării pe Internet a versiunilor mai noi de pachete şi realizarea în mod automat a operaţiunii de upgradare.