1. Persoana fizică
1.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

Capacitatea de folosinţă este definită prin Decretul nr. 31/1954 privind persoana fizică şi juridică, ca fiind capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii (art. 5 alin. 2) şi reprezintă acea parte a capacităţii civile a omului, privit individual, care constă în aptitudinea acestuia de a avea drepturi si obligaţii civile.

Capacitatea de folosinţă, ca premisă necesară pentru naşterea oricăror drepturi subiective şi a obligaţiilor corelative, este recunoscută tuturor persoanelor fizice, fără nici un fel de deosebire (art. 16 din Constituţia României şi art. 4 şi 5 din Decretul nr. 31/1954).

Conţinutul capacităţii de folosinţă exprimă aptitudinea de a dobândi toate drepturile şi obligaţiile patrimoniale şi personale nepatrimoniale pe care persoanele le pot avea în cadrul raporturilor juridice civile.

Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice are următoarele caractere juridice

- egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice;

- inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice, consacrată. ("Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă ... şi la capacitatea de exerciţiu");

- legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice, în sensul ca ea este consacrată prin lege;

- generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice, care exprimă caracterul abstract al aptitudinii omului de a avea drepturi şi obligaţii;

- universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice, care exprimă ideea conform căreia această capacitate este recunoscută tuturor oamenilor;

- intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice consacrată în art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 ("nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege).

Îngrădirile aduse prin lege capacităţii de folosinţă (şi implicit celei de exerciţiu), constau în interdicţia unor persoane de a exercita anumite drepturi sau de a încheia anumite acte juridice. Aceste îngrădiri sunt de două feluri :

- îngrădiri cu caracter de sancţiune;

- îngrădiri cu caracter de măsuri de ocrotire.

Îngrădirile cu caracter de sancţiune, ca pedeapsă penală sunt :

- pedeapsa complementară (prev. de art. 53 pct. 2 C. pen) interzicerii drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator (art. 64 lit. d şi e C. pen.) pe o durată de la 1 la 10 ani;

- pedeapsa penală accesorie (prev. de art. 71 alin. 1 C. pen.) a interzicerii aceloraşi drepturi ca şi în cazul pedepsei complementare, aplicabilă din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei;

- măsurile de siguranţă a obligatorii la tratament medical şi a internării medicale (art. 112 C. pen.).

Îngrădirile cu caracter de sancţiune, ca pedeapsă civilă sunt:

- decăderea din drepturile părinteşti (art. 109 C. fam.), cum ar fi : dreptul de a-l reprezenta pe minorul sub 14 ani şi de a încuviinţa actele celui între 14 - 18 ani, de a consimţi la adopţiunea copilului său, de a fi tutore etc.;

- nedemnitatea succesorală (art. 655 C. civ.);

- decăderea din beneficiul de inventar şi înlăturarea de la moştenirea bunurilor ascunse ori dosite care fac parte din masa succesorală (art. 703 şi 712 C. civ.).

Îngrădirile cu caracter de măsuri de ocrotire ce îmbracă forma unor incapacităţi, pot fi :

- absolute, operând în raporturile dintre un subiect de drept determinat şi toate celelalte subiecte de drept nedeterminate;

- relative, operând numai între subiecte determinate.

Printre aceste incapacităţi amintim :

- incapacitatea (relativă) a minorului de 16 ani de a dispune în favoarea tutorelui său (art. 809 C. civ.);

- incapacitatea (relativă) a medicilor şi farmaciştilor (şi a preoţilor) de a primi donaţii şi legate din partea persoanelor pe care le-au tratat de boala de care au murit (art. 810 C. civ.);

- incapacitatea (relativă) a soţilor de a vinde unul celuilalt (art. 1307 C. civ.) şi de a împărţi - voluntar - în timpul căsătoriei bunurile comune (art. 36 alin. 2 C. fam.);

- incapacitatea (absolută) a minorului de 16 ani de a dispune prin testament, de mai mult de jumătate din cât ar fi putut dispune dacă ar fi fost major (art. 807 C. civ.).

Sancţiunea care intrevine în cazul nerespectării îngrădirilor a capacităţii de folosinţă este nulitatea actelor juridice încheiate cu nerespectarea acestor îngrădiri: vor fi lovite de nulitate actele juridice încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 809, 810, 883 şi 807 C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 36 alin. 2 C. fam. (primele patru incapacităţi - relative - dintre îngrădirile cu caracter de măsură de ocrotire prezentate mai sus), iar în celelalte cazuri, sancţiunea va fi nulitatea absolută, întrucât incapacităţile - absolute - sunt menite să apere interese de ordin public.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice începe de la data naşterii, iar drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se naşte viu (art. 7 din Decretul nr. 31/1954). Prin urmare, capacitatea de folosinţă, ca aptitudine de a dobândi drepturi şi obligaţii, se dobândeşte, de regulă, din momentul naşterii persoanei fizice, iar prin excepţie în ceea ce priveşte posibilitatea de a dobândi drepturi, chiar din momentul concepţiei sale, cu condiţia de a se naşte vie (fără a fi însă necesar ca să fie şi viabilă).

De regulă, moartea unei persoane poate fi constatată în mod direct, pe cadavru - moartea fizică - , întocmindu-se actul de deces, însă există unele situaţii când nu se poate constata în mod direct decesul unei persoane, deşi există certitudinea morţii ei (ex. în caz de război, naufragiu, catastrofe naturale) sau există temeiuri serioase pentru a se crede ca persoana a decedat (în cazul dispariţiei îndelungate a persoanei de la domiciliu, fără a exista vreo veste că ar fi în viaţă), astfel că în lipsa cadavrului sau dacă acesta nu poate fi identificat, are loc declararea judecătorească a morţii persoanei respective; declararea judecătorească a morţii produce aceleaşi efecte ca şi moartea fizic constatată.

În cazul în care mai multe persoane au decedat în aceeaşi împrejurare (catastrofe naturale, accidente, etc.) fără a se putea stabili care dintre ele au murit mai înainte (comorienţi) ele sunt considerate că au murit deodată (art. 21 din Decretul nr. 31/1954), lucru care prezintă interes deosebit în cazul în care aceste persoane au vocaţie succesorală (legală) reciprocă.

1.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice este definită prin Decretul nr. 31/1954 ca fiind "capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice" (art. 5 alin. 5), sau altfel spus, ea reprezintă acea parte a capacităţii juridice civile a omului luat individual - care constă în aptitudinea de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma obligaţiile civile prin încheierea de acte juridice civile.

Prin urmare, dacă capacitatea de folosinţă este inerentă oricărei persoane fizice, începând de la naştere sau chiar din momentul concepţiei, capacitatea de exerciţiu presupune o anumită maturitate necesară pentru încheierea de acte juridice, şi de aceea ea se dobândeşte numai la o anumită vârstă când legiuitorul prezumă existenţa discernământului.

În funcţie de "calitatea" discernământului şi de existenţa sa, persoanele fizice pot fi :

- lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti);

- cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii între 14-18 ani);

- cu capacitate de exerciţiu deplină (persoanele care au împlinit 18 ani şi femeia care se căsătoreşte şi sub această vârstă).

Capacitatea de exerciţiu are aceleaşi caractere juridice (cu excepţia universalităţii) ca şi capacitatea de folosinţă, fiind consacrate prin aceleaşi texte legale ca şi aceasta din urmă: egalitate, inalienabilitate, legalitate, generalitate (cu grade diferite în funcţie de "calitatea" discernământului) şi intangibilitate (îngrădirile aduse capacităţii de folosinţă fiind în acelaşi timp şi îngrădiri aduse capacităţii de exerciţiu, iar odată dobândită capacitatea de exerciţiu, se presupune că ea subzistă, lipsirea de capacitate putându-se realiza numai prin punerea sub interdicţie.

1.3. Mijloacele juridice de ocrotire a persoanelor fizice

1.3.1. Ocrotirea părintească

Ocrotirea părintească a minorului constituie mijlocul obişnuit de ocrotire a sa. De regulă, ambii părinţi exercită ocrotirea părintească (măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi de comun acord " conform art. 98 C. fam.), însă, prin excepţie," dacă unul din părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie, sau, din orice împrejurare, se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, celălalt părinte exercită singur drepturile părinteşti" (art. 98 C. fam.); în situaţii speciale, ocrotirea minorului va avea loc de către un singur părinte, de către o terţă persoană sau de către o instituţie de ocrotire, în cazul divorţului părinţilor, încredinţării copilului unuia dintre părinţi sau unei terţe persoane ori unei instituţii de ocrotire.

1.3.2. Tutela şi curatela minorului

Tutela minorului este definită în art. 113 C. fam. ca fiind o sarcină gratuită şi obligatorie, în virtutea căreia o anumită persoană, denumită tutore, este chemată a exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de un copil minor lipsit de îngrijirea ambilor părinţi (respectiv ai cărui părinţi sunt morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi), adică în imposibilitatea permanentă de a-şi exercita atribuţiile. Prin urmare, în principiu, tutela minorului este obligatorie, afară de cazurile prevăzute de lege (art. 118 C. fam.), când sarcina tutelei poate fi refuzată (ex. de persoane în vârstă sau cu mai mulţi copii care exercită o altă tutelă), în anumite situaţii, însăşi legea (art. 117 C. fam.) prevede ca anumite persoane nu sunt capabile de a fi tutore (ex. minorii şi cei puşi sub interdicţie, cei decăzuţi din drepturile părinteşti sau declaraţi incapabili de a fi tutore). Totodată, ea este, în principiu, gratuită (art. 121 C. fam.),însă autoritatea tutelară va putea stabili o renumeraţie tutorelui, ţinând seama de munca depusă pentru administrarea bunurilor minorului şi de starea sa materială.

Curatela minorului este mijlocul de ocrotire a unor minori aflaţi în una din următoarele situaţii speciale (art. 132, 139, 146, 152, 157 C. fam.) :

- când există contrarietate între interesele minorului şi a reprezentantului său legal (ex. când vin la succesiune în concurs);

- când se înlocuieşte un tutore, până la intrarea în funcţiune a altuia;

- în caz de nevoie, până la punerea sub interdicţie a minorului;

- în cazul în care părintele ori tutorele este împiedicat vremelnic de a-l ocroti pe minor (ex. din cauză de boală sau alte cauze).

1.3.3. Ocrotirea bolnavilor psihici

Ocrotirea bolnavilor psihici este reglementată prin Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii poţiei, în care se prevede că faţă de bolnavii psihici nepericuloşi (alienaţi şi debili mintali), se poate lua măsura ocrotirii prin interdicţie judecătorească, iar faţă de bolnavii psihic periculoşi, se poate lua măsura ocrotirii prin tratament medical obligatoriu (ambulatoriu sau în condiţii de spitalizare).

Interdicţia judecătorească este o măsură de ocrotire, care se ia de către instanţă, faşă de persoanele lipsite de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele lor, datorită alienanţei ori debilităţii mintale, iar aceasta are drept consecinţă lipsirea de capacitatea de exerciţiu a persoanelor respective şi instituirea tutelei.

Punerea sub interdicţie are loc prin hotărâre judecătorească de judecătoria în raza căreia se află domiciliul celui ce urmează a fi pus sub interdicţie. De la rămânerea definitivă a hotărârii, interzisul este socotit lipsit de discernământ, intrând în categoria celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu, iar autoritatea tutelară îi desemnează un tutore.

Interdicţia încetează prin moartea interzisului sau prin ridicarea ei de către instanţă, în cazul în care au încetat cauzele care au provocat interdicţia.

Tratamentul medical obligatoriu - ca măsură de ocrotire - se ia faţă de bolnavii psihic periculoşi (care pun în pericol, viaţa, sănătatea, integritatea corporală proprie sau a altora, importante valori materiale sau tulbură în mod repetat şi grav, condiţiile normale de muncă ori de viaţă, în familie sau societate), indiferent de vârstă şi capacitate, tratamentul având loc, după caz ambulatoriu sau în condiţiile de spitalizare.

1.3.4. Curatela capabilului

Curatela capabilului - spre deosebire de cea a incapabilului, căreia i se aplică regulile tutelei, ei i se aplică regulile de la mandat şi se instituie numai în cazurile în care unele persoane se află în situaţiile speciale prevăzute de lege (ex. bătrâni, bolnavi, infirmi, dispăruţi, surdomuţi).

Instituirea ei are loc de către autoritatea tutelară, cu consimţământul celui reprezentat (afară de cazul în care acesta nu poate fi dat) şi are drept scop reprezentarea intereselor sale.

Curatela încetează la încetarea cauzelor care au generat-o, prin retragerea consimţământului celui ocrotit sau prin înlocuirea curatorului.

1.4. Atributele persoanei fizice

1.4.1. Numele

Numele persoanei fizice reprezintă atributul de identificare al persoanei fizice ce constă în dreptul subiectiv al omului de a fi individualizat în familie şi societate, prin cuvintele stabilite, potrivit legii, cu această semnificaţie.

Conform legii "orice persoană are drept la numele stabilit sau dobândit potrivit legii. Numele cuprinde numele de familie şi prenumele. Schimbarea în orice fel a numelui de familie sau a prenumelui nu este îngăduită decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege" (art. 12 din Decretul nr. 31/1954).

Dreptul la nume fiind un drept personal nepatrimonial, are următoarele caractere : este absolut, imprescriptibil, intransmisibil (în afara cazurilor prevăzute de lege), strict personal şi universal; el este reglementat prin dispoziţiile C. fam. şi ale Decretelor nr. 31/1954 şi nr. 275/1968 cu privire la nume.

Numele de familie serveşte pentru identificarea în societate a unei persoane, iar prenumele are rolul de a individualiza persoana în familie.

1.4.2. Domiciliul persoanei

Domiciliul persoanei fizice reprezintă atributul de identificare al unei persoane, ce constă în dreptul subiectiv al omului de a fi individualizat în spaţiu prin precizarea locului unde acesta are locuinţa statornică sau principală şi prin care legea leagă anumite efecte juridice.

Pe lângă caracterele similare cu cele ale numelui (absolut, imprescriptibil, intransmisibil, strict personal şi universal), el are ca şi caractere specifice faptul ca este obligatoriu unic şi stabil.

Domiciliul voluntar este domiciliul pe care îl are persoane fizică cu capacitate de exerciţiu deplină şi care este acolo unde ea şi-a stabilit, în condiţiile legii, locuinţa statornică sau principală. Cu ocazia schimbării domiciliului voluntar, cel în cauză are obligaţia de a se prezenta la organul de poliţie din circumscripţia de care aparţine noul domiciliu, pentru efectuarea menţiunii corespunzătoare în fişa de evidenţă a poţiei şi în actul de identitate.

Domiciliul legal este domiciliul determinat în mod obligatoriu de lege (art. 15 şi 15 din Decretul nr. 31/1954) pentru anumite categorii de persoane ca o măsură de ocrotire a acestora (ex. domiciliul legal al minorului este, în principiu, la părinţii săi, al interzisului la reprezentantul său legal, al dispărutului la curator).

Domiciliul convenţional este domiciliul convenit de părţile unui raport juridic pentru stabilirea competenţei instanţei judecătoreşti, în eventualitatea unui litigiu dintre ele (art. 19 al. 2 C. pr. civ.).

Reşedinţa este locuinţa cu caracter vremelnic şi secundar al persoanei, care se stabileşte potrivit legii.

Domiciliul unei persoane servind la localizarea în spaţiu a acesteia, are importanţă juridică în diferite domenii :

- pentru determinarea competenţei teritoriale a instanţelor judecătoreşti (art. 5 C. pr. civ. stabilind în principiu ca instanţă competentă cea de la domiciliul pârâtului);

- pentru comunicarea actelor de procedură;

- pentru stabilirea organului competent teritorial să încheie sau să desfacă căsătoria (art. 11 C. fam. şi art. 607 C. pr. civ.), precum şi să încuviinţeze înfierea (art. 74 C. fam.);

- pentru stabilirea locului unde se face plata etc.

1.4.3. Starea civilă

Starea civilă a persoanei fizice reprezintă atributul de identificare al unei persoane fizice ce constă în dreptul subiectiv al omului de a se individualiza în familie şi în societate, prin anumite calităţi personale de care legea leagă anumite efecte juridice.

În conţinutul stării civile vor intra deci unele calităţi personale izvorâte din acte de stare civilă (căsătorie, adopţiune, filiaţie, schimbarea numelui, etc.) sau din fapte de stare civilă ( naşterea, moartea, etc., cum ar fi : căsătorit - necăsătorit - văduv divorţat - recăsătorit; din căsătorie - din afara căsătoriei; cu filiaţie stabilită sau nestabilită; din filiaţie firească - din adopţiune; de sex masculin sau de sex feminin (la care unii autori mai adaugă şi grupa sanguină, locul şi data naşterii etc.).

Acţiunile de stare civilă sunt acţiunile folosite în justiţie care au ca obiect starea civilă a persoanei şi prin care se urmăreşte :

- obţinerea unei alte stări civile (stabilirea paternităţii sau filiaţiei faţă de mamă);

- înlăturarea unei stări civile (tăgada paternităţii, contestarea filiaţiei din căsătorie, contestarea recunoaşterii maternităţii sau paternităţii);

- schimbarea stării civile pentru viitor (acţiunea de divorţ sau de anulare a căsătoriei, acţiunea în desfacerea adopţiei sau anularea ei).

Acţiunile de stare civilă sunt indisponibile, inalienabile, imprescriptibile (în afara cazurilor prevăzute de lege) şi cu caracter personal.

Înregistrările de stare civilă sunt operaţiuni juridice de consemnare, în registrele de stare civilă, a actelor şi faptelor de stare civilă (actul de naştere, actul de căsătorie, actul de deces), şi prin înscrierea de menţiuni marginale (stabilirea filiaţiei faţă de tată sau faţă de mamă, înfierea, divorţul, schimbarea pe cale administrativă a numelui şi prenumelui).

Înregistrările se fac în temeiul unei declaraţii făcute personal, în scris sau verbal, în afară de cazurile când, potrivit legii, ele se fac din oficiu; în baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se eliberează celui în cauză un certificat original constatator.

Actul de stare civilă este fila din registrul de stare civilă completat de delegatul de stare civilă, în care sunt consemnate elementele stării civile a persoanei fizice. Forţa doveditoare a actelor de stare civilă este cea autentică.

2. Persoana juridică

2.1. Noţiunea şi elementele persoanei juridice

Persoana juridică este un colectiv de oameni, având o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu distinct, afectat realizării unui scop determinat în acord cu interesul obştesc şi care constituie un subiect de drept de sine stătător şi participă în nume propriu la raporturile juridice.

Persoana juridică participă în nume propriu în calitate de subiect de drept la variate raporturi juridice (de drept civil, de drept comercial, de dreptul muncii etc.), dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii; ea este un subiect de drept distinct de persoanele fizice care o compun şi în consecinţă, schimbările intervenite în componenţa colectivului de oameni care o formează, nu afectează cu nimic existenţa şi calitatea de subiect de drept al persoanei juridice.

Elementele esenţiale ale persoanei juridice sunt cerinţe legale pe care un colectiv de oameni trebuie să le întrunească pentru a fi subiect de drept civil. Din dispoziţiile art. 26 lit. e al Decretului nr. 31/1954 rezultă că elementele personalităţii juridice sunt: organizarea de sine stătătoare (organizare proprie) patrimoniul propriu distinct şi un anumit scop, în acord cu interesul public (scop propriu), elementele care trebuie întrunite cumulativ, fiind esenţiale, indispensabile şi suficiente pentru ca o formaţie colectivă să fie recunoscută ca persoană juridică.

2.2. Înfiinţarea persoanei juridice

Prin "înfiinţarea persoanei juridice" înţelegem crearea unui subiect colectiv de raporturi juridice de drept civil, în condiţiile prevăzute de lege.

Pentru ca o persoană juridică să ia fiinţă, pe lângă respectarea condiţiilor de fond privind elementele sale constitutive, mai sunt necesare îndeplinirea unor cerinţe formal - juridice care presupun intervenţia organelor statului care hotărăsc, recunosc sau autorizează înfiinţarea lor.

Modalităţile prin care organele statului intervin cu ocazia înfiinţării persoanei juridice sunt determinate de categoria din care acestea fac parte, precum şi de modul în care acestea se înfiinţează, astfel în unele cazuri statul hotărăşte direct înfiinţarea unor persoane juridice (organele de stat sau agenţii săi economici), alte ori doar autorizează înfiinţarea unor organizaţii cu caracter nestatal (partide politice, sindicate), iar alteori doar verifică dacă înfiinţarea unor organizaţii obşteşti corespunde condiţiilor legale, recunoscându-le (organizaţiile cooperatiste).

2.3. Capacitatea juridică civilă a persoanei juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice are următoarele caracteristici, legalitate, inalienabilitate, intangibilitate, generalitate şi specificitate.

Conform art. 32 din Decretul nr. 31/1954, persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile la care sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere.

În reglementarea Decretului nr. 31/1954 (art. 33), data dobândirii capacităţii de folosinţă a fost stabilită astfel :

- persoanele juridice supuse înregistrării, dobândesc personalitate juridică - deci şi capacitate de folosinţă-din momentul înregistrării -, iar cele nesupuse înregistrării, de la data recunoaşterii sau autorizării înfiinţării lor, sau de la data îndeplinirii oricăror altor cerinţe prevăzute de lege; prin excepţie, legea stabileşte că şi înainte de această dată (înregistrare, recunoaştere, autorizare), persoana juridică are o "capacitate anticipată", pe care o dobândeşte de la data actului de înfiinţare (cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri care ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil).

În aceeaşi reglementare se prevede că sunt supuse înregistrării, iar înregistrarea are caracter constitutiv, toate persoanele juridice care au un scop economic, (unic sau principal), fiind scutite de această obligaţie persoanele juridice cu scop nepatrimonial.

Înregistrarea persoanelor juridice se face la Ministerul Finanţelor - în cazul celor de interes republican -, sau la organele financiare judeţene (sau al mun. Bucureşti), în cazul celor de interes local.

Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice este deosebit de cel al persoanelor fizice (unde această capacitate este generală), lucru care rezultă din art. 34 alin. 1 al Decretului nr. 31/1954, în care se prevede că "persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut" şi că "orice act care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul".

Această dispoziţie exprimă principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, în conformitate cu care persoana juridică poate dobândi numai acele drepturi şi poate avea numai acele obligaţii izvorâte din acte juridice, care direct sau indirect, pot contribui la realizarea scopului pentru care ea a fost înfiinţată.

Având în vedere această caracteristică a capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, ea poate fi definită ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea de a dobândi acele drepturi şi de a avea acele obligaţii care corespund scopului său.

Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice este conturată în dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, în care se prevede că "Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanelor juridice însăşi".

Prin urmare capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice se exercită prin intermediul organelor sale de conducere colectivă, (consiliile de administraţie, comitetul director) însă emiterea actelor juridice are loc de cele mai multe ori de către organul unipersonal (director, preşedinte, ministru).

Organul persoanei juridice încheind acte juridice prin intermediul cărora exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile persoanei juridice, se va înfăţişa deci ca fiind însăşi persoana juridică. faţă de această remarcă, observăm că pe când capacitatea de folosinţă se dobândeşte la data înfiinţării persoanei juridice, exerciţiul acestei capacităţi, deci dobândirea capacităţii de exerciţiu are aloc la data desemnării sau alegerii organelor sale de conducere.

Vom defini capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice ca fiind acea parte a capacităţii sale civile, care constă în aptitudinea sa de a dobândi şi de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere abilitate în acest scop.

Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este şi el limitat de principiul specialităţii capacităţii sale de folosinţă, deci de scopul urmărit. Încălcarea regulilor privind capacitatea civilă (implicit de exerciţiu) a persoanei juridice cu prilejul încheierii actelor juridice, are drept consecinţă nulitatea actelor respective.

Nulitatea va fi absolută în cazul nerespectării regulilor privind capacitatea de folosinţă (încheierea actului juridic în lipsa capacităţii de folosinţă sau cu încălcarea principiului specializării capacităţii de folosinţă), iar în cazul nerespectării regulilor privind capacitatea de exerciţiu, nulitatea va fi relativă.

Încetarea capacităţii de exerciţiu are loc odată cu încetarea persoanei juridice.

2.4. Reorganizarea persoanei juridice

Reorganizarea persoanei juridice a fost definită-având în vedere dispoziţiile legale care o reglementează-ca fiind acel proces de contopire sau de divizare în care sunt antrenate cel puţin două asemenea persoane existente sau care iau astfel fiinţă.

Formele reorganizării persoanelor juridice sunt: comasarea prin fuziune sau absorbţie şi divizarea totală sau parţială.

Fuziunea este acea formă a comasării persoanei juridice care constă în contopirea a două sau mai multe asemenea persoane, care îşi încetează astfel fiinţa pentru a alcătui o nouă persoană juridică. Prin fuziune, are loc o transmisie universală a tuturor drepturilor şi obligaţiilor (a patrimoniului) persoanelor juridice fuzionate, care îşi încetează activitatea, la persoana juridică care ia astfel fiinţă.

Absorbţia este acea formă a comasării care constă în absorbirea de către o persoană juridică existentă şi care îşi menţine fiinţa, a uneia sau mai multor persoane juridice care încetează a mai avea fiinţă în acest fel. Prin absorbţie are loc transmiterea universală a patrimoniului persoanelor juridice absorbite către persoana juridică absorbantă.

Divizarea totală este acea formă a divizării care constă în împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice, care îşi încetează astfel fiinţa şi transmiterea fracţionată a lui către două sau mai multe persoane juridice existente, ori care, astfel se înfiinţează.

Prin divizarea parţială are loc transmiterea cu titlu universal a patrimoniului persoanei juridice divizate, către persoanele juridice dobânditoare; patrimoniul persoanei juridice divizate se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul care a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie (art. 47 din Decretul nr. 31/1954).

Divizarea parţială este acea formă a divizării care constă în desprinderea doar a unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice, care se transmite către una sau mai multe persoane juridice existente sau care astfel iau fiinţă, fără ca fiinţa persoanei juridice divizate să înceteze. şi în acest caz are loc doar o transmitere cu titlul universal a unei părţi din patrimoniul persoanei juridice divizate către persoana (sau persoanele) juridice dobânditoare.

Între divizarea totală şi cea parţială nu sunt decât deosebiri de ordin cantitativ şi se referă la întinderea masei patrimoniale care formează obiectul împărţirii, nu şi de ordin calitativ.

Efectele reorganizării se produc în momentul în care a avut loc înregistrarea acestei operaţii-pentru persoanele juridice supuse înregistrării sau pe data aprobării de către organul competent al inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predării primirii, a oricăror altor asemenea acte pe care legea le-ar prevedea, precum şi a evidenţelor, contractelor în curs de executare (care trebuie să cuprindă şi repartizarea tuturor contractelor-pentru persoanele juridice nesuspuse înregistrării).

Încetarea persoanei juridice poate avea loc atât prin efectul reorganizării (comasare şi divizare totală)- aşa cum rezultă din cele expuse mai sus, cât şi prin dizolvare, fără a lua fiinţă alte persoane juridice sau fără ca patrimoniul ei să treacă la o persoană juridică existentă sau prin transformare.

a) Dizolvarea persoanei juridice este un mod de încetare a acestuia, care presupune lichidarea sa şi are drept consecinţă încetarea definitivă a fiinţei acelei persoane juridice.

Conform Decretului nr. 31/1954 (art. 45) organizaţiile cooperatiste şi obşteşti, ca persoane juridice se dizolvă atunci când raţiunea înfiinţării lor dispare şi anume :

- dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;

- dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;

- dacă numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau statut;

- dacă scopul pe care-l urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii or bunelor moravuri sau urmăresc un alt scop decât cel declarat.

În primele trei cazuri, dizolvarea persoanei juridice are loc de plin drept (fără a fi necesară vreo hotărâre a vreunui organ în acest scop), iar în ultimul caz dizolvarea este hotărâtă de către acelaşi organ care a hotărât înfiinţarea sa.

b) Transformarea persoanei juridice este operaţiunea juridică prevăzută de lege, prin care o persoană juridică îşi încetează fiinţa juridică, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice.

Transformarea persoanei juridice se deosebeşte de reorganizare, deoarece pe câtă vreme transformarea are întotdeauna un dublu efect (încetarea persoanei juridice consecutiv cu naşterea, în locul ei, a altei persoane juridice), precum şi transmiterea universală a patrimoniului, reorganizarea produce efecte diferenţiate de încetare ori înfiinţare, câteodată obligatorii alteori facultative, iar patrimoniul se poate transmite fie cu titlu universal, fie prin transmitere universală. Totodată, în cazul transformării, prin transmiterea universalităţii patrimoniului de la persoana juridică transformată la noua persoană juridică să preia în exclusivitate patrimoniul de la antecesoarea sa, pe când în cazul reorganizării prin comasare sau a divizării, dacă se transmite universalitatea patrimoniului, persoana juridică succesoare nu va prelua în exclusivitate doar patrimoniul antecesoarei sale, iar dacă persoana juridică succesoare urmează să deţină în exclusivitate patrimoniul antecesoarei sale, aceasta din urmă va transmite doar cu titlu universal patrimoniul său.

Cu toate acestea, uneori legiuitorul utilizează în cazul transformării persoanelor juridice termenul de "reorganizare".

2.5. Atributele de identificare a persoanei juridice

Atributele de identificare ale persoanei juridice, ca drepturi personale nepatrimoniale, sunt : denumirea, sediul-ca tribute generale şi obligatorii -, precum şi alte atribute (naţionalitatea, firma, contul bancar, capitalul social, telefon - telex-fax şi marca).

Denumirea persoanei juridice este acel drept personal nepatrimonial care o individualizează faţă de celelalte subiecte de drept civil, prin cuvintele stabilite cu acest titlu juridic; ca orice drept personal nepatrimonial, denumirea este un drept absolut, inalienabil, imprescriptibil şi totodată obligatoriu.

Conform art. 38 din Decretul nr. 31/1954, persoana juridică va purta denumirea stabilită în actul care a înfiinţat-o sau în statut; odată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice se va trece în registru şi denumirea ei.

Conform art. 39 din Decretul nr. 31/1954, sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului care a înfiinţat-o sau statutului. Odată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice, se ia în evidenţă şi sediul acesteia, iar schimbarea sediului urmează să fie trecută în registrul în care ea este înregistrată şi se face de către organul de stat care are competenţa înfiinţării ei.

Importanţa juridică a sediului: determină organul competent să efectueze înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice; determină locul executării obligaţiilor civile (în lipsa unei clauze contrare); determină locul recepţiei; determină instanţa competentă să soluţioneze litigiile; determină naţionalitatea persoanei juridice.

În afară de denumire şi sediu-care sunt mijloacele de identificare generale şi obligatorii ale persoanei juridice -, există şi alte mijloace juridice care servesc la identificarea sa în anumite categorii de raporturi juridice; naţionalitatea, marca de calitate, codul, contul bancar, subordonarea, simbolurile telefonului şi telexului.

Persoanele juridice de stat au naţionalitatea română, iar societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române.

Contul bancar se identifică prin indicarea unui simbol cifric şi sucursalei băncii unde acesta este deschis.

Firma persoanei juridice (numele comercial), este numele sub care agenţii economici îşi exercită activitatea şi prin care se aduc la cunoştinţa publicului denumirea, scopul şi caracteristicile agentului respectiv.

Marca persoanei juridice reprezintă semnul distinctiv utilizat de agenţii economice pentru a deosebi produsele, lucrările sau serviciile lor de cele identice sau similare ale altora.

Telefonul, telexul şi faxul constă în simboluri cifrice prin care se identifică persoanele juridice şi cu ajutorul cărora se poate face comunicarea cu acestea.

FIŞA DE EVALUARE NR. 2

Persoana fizică şi persoana juridică

1. Care este diferenţa între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice ?
2. Când începe capacitatea de folosinţă a persoanei fizice ?
3. Când încetează capacitatea de folosinţă a persoanei fizice ?
4. Care este diferenţa între capacitatea de exerciţiu restrânsă şi deplină a persoanei fizice ?
5. Diferenţa dintre tutela şi curatela minorului ?
6. De câte feluri poate fi domiciliul persoanei fizice ?
7. Care sunt elementele esenţiale ale persoanei juridice ?
8. Modalităţi de înfiinţarea persoanei juridice ?
9. Dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice ?
10. Care sunt formele de reorganizare a persoanei juridice (prezentare şi descriere)?